miercuri, 19 februarie 2014

Original vs. Cover

Cred că majoritatea persoanelor sunt deja familiarizate cu termenul de "cover" pe care am putea spune că limba noastră deja l-a împrumutat. 
O versiune cover a unei melodii este o interpretare a unui cântec înregistrat anterior, realizată de altcineva decât artistul care a cântat-o pentru prima oară. 
În trecut versiunea cover a unui cântec era des asociată cu o versiune lansată pentru a concura cu o melodie deja apărută. De asemenea, noţiunea de versiune originală a unei melodii, ar fi fost puţin ciudată dacă am fi pus-o în contextul secolului 20, întrucât show-urile muzicale erau văzute ca un eveniment live. Astăzi ambii termeni şi-au schimbat destul de mult semnificaţiile şi sunt utilizaţi tot mai des.

Lumea muzicală nu mai este creată dintr-o majoritate de melodii originale, ci din contră apar tot mai multe versiuni cover ale unor piese mai mult sau mai puţin faimoase. Există chiar formaţii "tribut" care nu doar reproduc melodiile unei trupe, ci adoptă şi stilul lor vestimentar, mişcarea scenică etc. Şi tocmai pentru că aceste versiuni cover sunt tot mai dese ajungi să te întrebi dacă nu cumva sunt unele mai bune decât originalul.
Ce avantaje există atunci când un artist intrepretează varianta originală? Este destul de clar. Melodiile sunt scrise pentru ei, ceea ce duce la o gamă destul de largă de avantaje. Artiştii au melodii specifice timbrului lor vocal, melodii potrivite ambitusului şi care îi pun în valoarea. Rar vezi un cântăreţ care are melodii ce îi accentuează defectele sau denotă lipsuri. (Totuşi există.) 
În momentul în care alegi să faci un cover trebuie să ai grijă de melodie alegi, nu poţi să faci cover după orice melodie şi să speri că va ieşi bine. În primul rând trebuie să ai voce, nu cred că cei care fac cover în general dispun de studio-urile profesioniste în care unii artişti îşi modelează vocea astfel încât să nu pară că ei sunt total pe lângă şi nu ar putea niciodată cânta live. Sau dacă este vorba de un cover instrumental să ai ceva talent şi multă experienţă. Apoi e nevoie să alegi o melodie potrivită vocii tale. 
Oricum ar fi, să înregistrezi un cover e mult mai greu fie că ai sau nu partitura originală. De aceea cover-urile care sunt foarte bune sunt în general superioare melodiei originale. Plus că un cover nu trebuie să respecte mereu varianta originală, spre exemplu poţi face versiuni instrumentale, sunt destul de mulţi artişti pe youtube care fac astfel de cover-uri şi au deveni destul de cunoscuţi.

Personal apreciez ambele variante şi nu contează foarte mult dacă e original sau cover, ci contează să fie interpretată bine şi cel mai important să sune bine.
Şi dacă tot am abordat subiectul, mai jos am lăsat câteva din cover-urile mele favorite şi piesele origianle.

duminică, 9 februarie 2014

Overthinking

*Ştiu că am scris titlul în engleză, dar sună mult mai bine decât în română.*
Cred că termenul vă este cunoscut şi rar întâlnesc pe cineva care să nu ajungă într-un moment în care să stea şi să se gândească la ceva şi în mintea lui să nu exagereze o situaţie. M-am gândit să abordez situaţia tocmai pentru că începe şcoala şi eu în general în seriele când vin de la şcoală sau înainte să înceapă şcoala cu câteva zile înainte încep să creez scenarii tot mai exagerate.
Dese ori mă aşez seara în pat şi încep să mă gândesc la ceva. Nu se întâmplă în timpul zilei, căci mereu am ceva la care să mă gândesc, sunt mereu ocupată şi am lucruri de făcut, persoane cu care să stau, dar când ajung acasă în liniştea camerei mere încep toate gândurile. Seara parcă toate gândurile mă năvălesc.Uneori conştiinţa mea devine foarte zgomotoasă şi începe să creeze tot felul de situaţii şi ajung că de la faptul că n-am făcut un lucru minuscul (n-am scris ceva, n-am citit ceva), să mă gândesc că o să se întâmple cine ştie ce nenorocire.
Mai exact ajung să analizez unele lucruri mult prea mult, iar această acţiune este oarecum foarte întâlnită în rândul persoanelor de vârstă cuprinsă între 16-50 de ani (media este între 20-35), deşi sunt cazuri în care se întâlneşte şi în extreme. Faptul că analizăm prea mult o situaţie provine din faptul că noi nu suntem în controlul situaţiei, din cauza lipsei de control. Persoanele aflate în această situaţie sunt predispuse la tristeţe, depresii şi în extremă chiar violenţă. 
Dacă ajungem în situaţia în care să analizăm prea mult un subiect, trebuie să căutăm o modalitate să ne oprim. Cea mai bună soluţie este să-ţi găseşti o ocupaţie: dacă e seara târziu cel mai bine e să te gândeşti la ceva plăcut, în alte situaţii trebuie doar să cauţi o ocupaţie: un nou proiect, să te gândeşti asupra întregii situaţii şi să realizezi că nu depinde de tine şi nu e vina ta, să realizezi că perfecţiunea nu este ceva tangibil.
Voi v-aţi găsit vreodată în această situaţie? Dacă da cum treceţi peste ea?

miercuri, 5 februarie 2014

Recenzie (66): Te aştept de J. Lynn




Gen: Romance, New Adult, Dramă
Data Publicării: 5 Februarie 2014
Pagini: 384
Autor: J. Lynn
Publicată de: Editura Epica
Recenzie: Ştefana Alexandra

Uneori în viaţă merită să aştepţi până şi pentru cele mai nesimnificative lucruri, pentru că ele sunt cele care îţi aduc fericirea zi cu zi. Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă dincolo de barierele pe care ni le impunem singuri, dar ştim că este ceva. Modul în care alegem să ne trăim viaţa ne defineşte, iar trecutul nu ne reprezintă mereu, uneori este atât de diferit încât îl ascundem cât mai departe de ochii celorlalţi.
Avery Morgansten a plecat cât mai departe de părinţii ei, la o facultate unde nimeni nu avea să ştie cine este sau ce trecut ascunde. Tot ce vrea este să treacă prin facultate fără să atragă atenţia asupra ei, poate să-şi facă şi prieteni. Decisă să-şi lase trecutul în spate şi să se concentreze pe viitor, planul ei perfect de viitor este ameninţat atunci când îl întâlneşte pe Cameron Hamilton. Cameron, Cam, este tot ce şi-ar putea dori o fată: înalt, cu ochi mari, albaştrii şi incredibil de sexy. Este tot ce şi-ar putea dori o fată... mai puţin Avery, întrucât fizicul lui Cam practic ţipă după atenţie, iar atenţie este ultimul lucru pe care ea îl doreşte.
Prinsă între Cam şi ameninţarea constantă a trecutului său, Avery este într-o continuă fugă.
Te aştept este o poveste de dragoste dintre două suflete rănite. Fiecare dintre ei are un secret de ascuns, un trecut nu tocmai roz, iar destinul îi pune faţă în faţă pentru a le arăta că viaţa trebuie trăită indiferent de ce s-a întâmplat în trecut.
Tot romanul este scris din perspectiva lui Avery, de asta unele situaţii nu sunt tratate cu la fel de multă importanţă. Ea nu realizează tot ce se întâmplă în jurul ei şi întregistrează greşit unele reacţii, probabil din cauza traumelor prin care a trecut.
Avery este personajul cel mai rănit din toată cartea, ea încearcă să se apere ţinându-i pe ceilalţi la distanţă, lucru care nu-i face bine. Comportamentul său nu este unul demn de urmat, ea se ascunde sub carapacea sa şi reacţiile ei sunt frunstrante chiar. Pe parcursul cărţii am avut mai multe momente în care voiam să merg acolo şi să mă iau de ea. Pe de altă parte este Cam, care e un dulce, care aşteaptă ca ea să-şi deschidă sufletul pentru el şi care evident este cel mai rănit în proces... Pe lângă cele două personaje principale mai sunt şi altele care fac atmosfera mai puţin stresantă şi care înveselesc lucrurile. Prietenii lui Cam: Oliver şi Jase sunt genul de băieţi care se dau la toate fetele şi le schimbă permanent, dar sunt amuzanţi şi chiar dacă nu apar foarte mult în carte se vede că ţin la el. Brittany şi Jacob sunt prietenii lui Avery, ei o susţin mereu şi au câte un cuvânt să o înveselească. Oricum cel mai mult mi-a plăcut de familia lui Cam, el care genul acela de părinţi care orice copil ar vrea să-i aibă. Familia Hamilton este una unită, amuzantă şi pe care ştii că te poţi baza.
Te aştept este unul din romanele de dragoste care merită să le citeşti atunci când te simţi singur şi eşti deprimat pentru că îţi ridică moraul. Nu este o carte extraordinară, este scrisă bine şi sunt unele pasaje de care te îndrăgosteşti, dar nu are acel ceva special care o să te facă să îţi aduci aminte şi peste mulţi, mulţi ani cine erau Avery şi Cam. Cu toate acestea, un roman ca acesta trebuie citit pentru că există unele lucruri care rămân. Romanul îţi aminteşte că pentru unele lucruri e bine să lupţi, că pentru unele lucruri e bine să aştepţi.



marți, 4 februarie 2014

Aceeaşi poveste, altă perspectivă


În ultima perioadă observ că apar din ce în ce mai multe cărţi. Sunt publicate romane peste romane şi unele nici nu merită să fie numite aşa, dar nu asta e important acum. Pe lângă faptul că se publică foarte multe cărţi, uneori nu se ţine cont de ceea ce se publică. Înţeleg că o carte a avut un succes imens şi că multora le-a plăcut, dar nu înţeleg ce rost ar avea să publici aceeaşi poveste doar că spusă de altcineva.

Majoritatea romanelor de astăzi sunt scrise la persoana I şi este adevărat că  cititorii ar vrea să ştie şi ce cred celelalte personaje principale, dar tocmai acesta este farmecul când vine vorba de romanele de genul acesta, că nu ştii ce e în mintea celorlalţi.  Şi iată că aşa a apărut această "modă": să scrii acelaşi roman, aceeaşi poveste din două perspective, în general perspectiva lui şi a ei. Adică înţeleg că sunt mai multe perspective asupra poveştii, dar chiar nu văd rostul să scrii două cărţi care spune acelaşi lucru!
Pur şi simplu nu există un scop în a scrie o carte şi a copia în medie 90% din cartea ta anterioară. Şii unde e imaginaţia în toată treaba asta? Când scrii o carte o faci pentru că ai ceva total original şi eventual ăă nou? Dar nu am început să scriem o carte şiii dacă tot am avut aşa de mult succes de ce să nu o rescriem din perspectiva altcuiva şi să-i dăm un nou nume? Şi aşa se fac mulţi bani pentru că majoritatea persoanelor care au citit prima carte o să o cumpere şi pe a doua pentru că o să creadă că e super... 
Şi analizând această a doua carte, ce are ea? Păi pe lângă replicile şi situaţiile copiate din cartea anterioară, are câteva replici noi, sentimente diferite oarecum şi ceva explicaţii... Adică s-ar fi putut scrie doar câteva capitole cu părţile mai interesante unde da ar cam trebui să vezi şi o reacţie de la alte personaj, nu trebuie să scrii o nouă carte pentru asta.
Există şi excepţii în care a doua carte e mult mai bună decât prima pentru că personajul narator e mai interesant sau pur şi simplu e mai bine scrisă cartea, dar asta se întâmplă rar. 
Am citit şi eu cărţi de genul acesta, dar am fost dezamăgită în general de ele, nu de toate. Nu spun că ar trebui să se renunţe complet la ele, ci conceptul ar trebui îmbunătăţit. Dacă tot vrei să scrii şi din perspectiva altui personaj, de ce să nu faci o continuare sau să faci o mini-nuvelă? Oricum ar trebui găsită o soluţie.

Voi aţi citit astfel de cărţi? Dacă da ce părere aveţi: ar trebui sau nu să se facă ceva în privinţa lor? Şi care le vedeţi voi a fi mai bune: originalele sau cele rescrise?
Şi vă las mai jos câteva cărţi care sunt scrise din mai multe perspective şi din care au am citit măcar una - în general prima variantă. Acestea sunt doar câteva şi în general mi-au plăcut măcar puţin, dar sunt exemple şi de cărţi care au a doua variantă şi mi-a plăcut doar una din ele.

luni, 3 februarie 2014

Recenzie (65): Mare Tranquillitatis de Katja Millay




Gen: Romance, YA, Dramă
Data Publicării: 5 Septembrie 2012
Pagini: 461
Autor: Katja Millay
Publicată de: Editura Epica
Recenzie: Ştefana Alexandra

Trăiesc într-o lume lipsită de magie sau de miracole. Un loc unde nu există clarvăzători sau metamorfi, nici îngeri, nici băieţi cu puteri supraomeneşti care să te salveze. Un loc unde oamenii mor, şi muzica se dezintegrează, şi viaţa e naşpa. Greutatea realităţii mă apasă atât de tare de pământ, încât uneori mă mir cum de-mi pot ridica picioarele ca să merg.

Aspectul fizic poate spune multe lucruri despre o persoană, dar în acelaşi timp te poate induce în eroare. Ne ascundem în spatele unei măşti pentru a nu-i lăsa pe ceilalţi să îşi lase amprenta asupra noastră. Fugim de toţi şi ne refugiem în cel mai asuns colţ al minţii noastre cu tot ce avem: amintiri, temeri, vise, speranţe... Cunoaştem noi persoane în fiecare zi, dar nu toate rămân în viaţa noastră, nu toată lumea are ceva de oferit după care sufletul nostru tânjeşte cu ardoare. Când măştile încep să cadă trecutul poate fi ceva mai mult decât o altă pagină într-un jurnal...
Nastya Kashnikov şi-a pierdut visele, viaţa şi încearcă să treacă prin liceu fără ca cineva să-i afle trecutul. Dar amintirile nu încetează să revină, iar singura ei dorinţă este să îl facă pe cel care i-a distrus iuluziile să regrete ziua în care i-a trecut prin faţa ochilor. Plaurile ei încep să fie ameninţate când Josh Bennett devine ceva mai mult decât un ghimpe în coastă. Nimeni din liceul Mill Creek nu vrea să se apropie de Josh Bennett, iar motivul nu este deloc ceva nou: toţi cei pe care i-a iubit au sfârşit morţi. Aşa că atunci când doi magneţi pentru probleme se întâlnesc sigur se întâmplă ceva.
Mare Tranquillitatis este un roman scris de Katja Millay. Atât Josh, cât şi Nastya sunt naratorii cărţi, astfel cele două perspective se împletesc, formând o poveste care lasă amprente asupra oricărui suflet ce o citeşte. Romanul nu este doar o carte scrisă frumos, doar pentru aspect, este o poveste impresionantă despre cum să faci faţă unei tragedii.
Cele două personaje principale trec prin foarte multe. Există un continuu zbucium în sufletele lor, iar minţile le sunt cuprinse de gânduri zgomotoase ce-i ţin treji noaptea. Nastya şi osh sunt copleşiţi de toate amintirile şi trecutul lor, iar toate sentimenlele pe care ei le au afectează şi cititorul în mod indirect. Când citeşti o carte ca aceeasta te trezeşti râzând sau plângând din cauza multitudinii de sentimente care te lovesc din toate părţile.
Katja Millay a creat o poveste emoţionantă, dar şi o lecţie despre viaţă şi consecinţele acţiunilor noastre. Mare Tranquillitatis este un roman care îţi schimbă câteva idei despre viaţă. Personajele pe lângă faptul că îşi invadează viaţa unul altuia, îţi invadează propria viaţă.
Mi-a plăcut foarte mult modul în care erau introduse amintirile personajelor şi cum viaţa lor de zi cu zi nu era dată pe repede-înainte, ci s-a punctat foarte bine fiecare element. Toate personajele care apar au un scop şi o poveste.
Romanul nu este o lectură de weekend sau o carte pe care o poţi uita uşor, unele pasaje vor fi mereu printre amintiri. Mare Tranquillitatis poate fi numită o carte ce merită să fie citită, o carte, care pe lângă faptul că e foarte bine scrisă, are ceva de împărtăşit.


 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Facebook Themes