miercuri, 6 august 2014

Mic dejun


Spuneam într-un post anterior, Anxietate, că este foarte important să ai mese regulate şi să ai grijă ce mănânci pentru a avea o zi cât mai roditoare şi să nu ajungi să te îngrijorezi fără motiv.
Este adevărat că în timpul anului şcolar sau universitar programul nu este foarte flexibil, chiar şi atunci când ai o slujbă şi nu ai neapărat ceva de făcut după terminarea progarmului nu îţi permiţi să tragi de timp nici dimineaţa nici seara, de aceea tindem să sărim unele mese şi să le întârziem pe altele.

Postul de astăzi se referă la masa pe care toţi o negrijăm: micul dejun. El este prima masă a zilei şi cea mai impiortantă pentru că din el ne luăm puterile pentru o nouă zi. În trecut obişnuiam să nu mănânc dimineaţa pentru că nu aveam timp, eram foarte stresată şi nu puteam să mă organizez. Probelma nu este că nu ai timp, ci că nu reuşeşti să îţi distribui timpul. Unul din motivele pentru cae sărim micul dejun este pentru că ni se face rău după ce mâncăm. Şi stai să te gândeşti: de ce? Simplu, dimineaţa sunt mereu pe fugă şi mâncăm rapid, iar organismul nostru nu poate procesa mâncarea atât de repede, aşa că bum avem senzaţii de greaţă, ameţeală, acesta e modul în care corpul îţi spune: nu e bine ce faci. Acordă timp micului dejun, trezeşte-te cu 15 minute mai devreme, fă un mic dejun sănătos şi stai liniştit şi mănâncă-l fără să te uiţi în continuu la ceas.
Ce poţi mânca la micul dejun?
În general eu prefer mâncarea gătită pentru că îmi oferă multă energie şi nu trebuie să mai mănânc nimic până la prânz. Spre exemplu eu am două tipuri de mic dejun standard la care mai adaug ceva sau scot ceva.
1. Omletă cu caşcaval şi pastramă (omleta o fac cam din 1-2 ouă, depinde cât de mari sunt)
2. Amestec mexican/mazăre şi brânză (pentru o porţie eu pun cam 100-150 g de amestec mexican/mazăre)
Prima variantă durează ceva mai mult şi e puţin mai consistentă, iar a doua e şi ea consistentă, dar e mai sănătoasă şi nu necesită aşa de mult timp dacă legumele sunt deja preparate.
Şi pentru când prefer ceva mai rapid şi care nu aibă ulei aşa mult sau chiar deloc.
1. Iaurt cu cereale (iaurtul e mult mai consistent decât laptele, mai ales dacă e iaurt grecesc)
2. Salată de legume şi câteva fructe după

Bineînţeles că dacă am ceva rămas din ziua precedentă cum ar fi pizza sau o pulpă de pui şi simt că ar echivala micul dejun obişnuit şi mă grăbesc şi nu am timp să prepar nimic apelez la ele.
Nu uitaţi că micul dejun nu trebuie sărit dacă ţineţi la sănătatea voastră fizică şi psihică, e mai indicat să săriţi cina şi nu micul dejun dacă simţiţi că mâncaţi prea mult.

duminică, 3 august 2014

Checkmate by Diana Nixon



Genre: New Adult, Romance,
Publishing date: 2014
Pages: 212
Author: Diana Nixon
Published by: -
Review: Ştefana Alexandra
Add on: Goodreads
I have recieved and ARC for my honest review.



Life is nothing more but a chessboard. You could choose to play or to surrender; still nothing is as rewarding as winning. It’s not just you who has to be 100% focus on the game, but also your partner, just like in life you cannot play alone.
Young and beautiful Scarlett Wilson has engaged into a game with an opponent she surely underestimated. After spending one night with this beautiful French stranger she starts regretting not having control over herself, starting a game she is not aware of. Tired and with vague memories of her escaped, she has to go to work and meet the new head of her father’s company, a position she always wanted for herself. And so she meets Dominick Altier, her one-night stand.
Checkmate is a romance novel, written by Diana Nixon, the author of Love Lines series. The plot revolves around the tumultuous relationship between Scarlett and Dominick. He is the type of man who is accustomed to get everything he wants, is arrogant, smart, overconfident and, to Scarlett’s bad luck, extremely handsome. And they are so alike.
While reading this novel I felt like they are so bad for each other, still so good together and this has no sense, needless to say that I hated Dominick and Scarlett for how they chose to “deal with the problem”. You know in a normal relationship the partners must give in order to gain something, but in their case was only taking and no giving. You could actually feel the tension between those two. I felt like screaming at them every time and also laugh at how they always found something to block each other. Secretly I was hoping that the odds were in Scarlett’s favour, she kind of deserved to be the head of the company, because she worked really hard even though practically had no social life and somehow I saw myself in her so I was totally team Scarlett.
However, it wasn’t the game between the two main characters that I enjoyed the most, but the minor characters like Oliver. He is Dominick’s brother and a total sweetheart. I mean she may be a little too macho, but I loved how he sided with Scarlett and made his brother so angry, it was something I would pay to see on a screen, because it felt so real. As always Diana has succeeded to create beautiful characters, taking care that each one of them feels real. I always thought that the secret to write a great book is to put feelings into your work and dedicate yourself to the characters in it and this is what Diana has made all along.
There are several scenes in the book that I loved, still there is one which is my all-time favourite and of course has Oliver in his glory and it’s the first time we meet Oliver and also Scarlett has an encounter with him and Dominick which made the moment unforgettable. Just imagining the three of them in the same room makes me laugh.
Checkmate has everything to become a bestseller, because I am sure that a lot of persons will enjoy it as much as I did. It was like living through the characters, because you are introduced to both Dominick’s and Scarlett’s points of view, so you get to decide in which team you are.
I think all romance lovers should read this book. It is a nice lecture, especially now on summer when you have a lot of free time and just want to have a nice time.

vineri, 1 august 2014

Anxietate


A trecut multă vreme de când n-am mai postat pe blog, asta pentru că am decis să iau o pauză. Şi astăzi revin aşa ca în prima zi din august cu forţe noi şi idei pentru viitor.
A fost o perioadă ceva mai grea atât din punct de vedere al programului, cât şi din punct de vedere spiritual şi m-am deconectat de multe lucruri, am încercat să fac o "dezintoxicare" şi să nu mai stau pe internet să capăt o nouă perspectivă asupra ceea ce fac şi vreau să fac.

Şiii ajungând la titlul articolului: anxietate. Anxietatea este starea de nelinişte, de aşteptate încordată, însoţită de palpitaţii, jenă în respiraţie etc. În general această stare însoţeşte boli psihice, dar nu neapărat. Sunt foarte multe cazuri care nu sunt înregistrate ca anxietate pentru că nu se manifestă la o scară aşa de largă, cu toate acestea tot anxietate se numeşte. 
Multe persoane suferă de anxietate, dar cred că aşa e caracterul lor. Greşit. Anxietatea se poate controla destul de uşor odată ce ţi-ai dat seama. Eu ajungeam mereu într-un punct în care simţeam că nu o să am timp de nimic, că nu o să pot face nimic şi începeam să mă gândesc la consecinţe, ajungeam să fiu aşa de stresată că nu puteam să dorm noaptea, nu mai puteam să mă concentrez şi eram cu nervii întinşi la maxim. 
Cum mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine? Urmăresc foarte mulţi vloggeri pe youtube şi am văzut  un material video, făcut de o tânără, avea cam 20-21 de ani, în care vorbea despre anxietate şi brusc mi-am dat seama că "problema" mea nu era atât de ieşită din comun. 
Ce am făcut ca să schimb ceva? Păi am început să îmi organizez aproape totul. Aşa că am un program de care mă ţin mai mult sau mai puţin. Nu trebuie neapărat să îl scrie, doar să îţi aminteşti de el. La sfârşitul zilei e bine să te gândeşti ce ai făcut şi ce nu. În plus încerc să îmi controlez emoţiile să nu mai exagerez fiecare situaţie. Ce am sesizat că ajută foarte mult este să ai mesele într-un anumit moment al zilei şi să consumi anumite alimente într-o cantitate moderată, pentru că din cauza anxietăţii poţi ajunge să mănânci prea mult sau prea puţin, de aici cele două extreme: obezitate şi anorexie.

Sfatul meu este să încercaţi să analizaţi puţin ceea ce vreţi să faceţi şi modul în care reacţionaţi pentru a diminua frica, încordarea. neliniştea şi toate lucrurile care le însoţesc.
La mine deja încep să se vadă îmbunătăţiri, din această cauză am şi decis să mă întorc pe blog, pentru că acum simt că pot să am un program şi oricât de multe lucruri aş avea de făcut o să încerc să le fac faţă. În trecut când aveam idei scriam multe articole şi până la sfârşitul unei săptămâni rămâneam fără şi urma o pauză şi îngrijorări şi mi-am dat seama că ce făceam greşit, întodeauna trebuie să existe o balanţă.

Pentru cei care trec printr-o fază asemănătoare nu uitaţi: gândiţi pozitiv, încercaţi să vă faceţi ordine în viaţă şi activitrăţi şi nu uitaţi să totul merge înainte chiar şi după ce am făcut o greşeală.

luni, 31 martie 2014

Melodia lunii #33 şi #34: Sore - Dor sa-ti fie dor şi What's UP - Taxi

Cum am ratat o lună, am zis să aleg două melodii pentru acest sfârşit de lună, şi ele sunt două melodii de care sunt puţin obsedată în ultimul timp, le ascult obsesiv de mult. O să-mi treacă mie, dar până atunci melodiile sunt

Sore - Dor sa-ti fie dor

Sorina Mihalache, cunoscută ca Sore Mihalache, (născută Sorina Cătălina Mihalache la 3 noiembrie 1989, București) este o actriță de televiziune, dansatoare și cântăreață româncă de muzică pop și pop-rock cu influențe de electro funk.


What's UP - Taxi

What’s UP (Marius Ivancea) s-a născut pe 8 februarie 1989 în Bucureşti. Încă din copilărie, muzica a fost cea mai plăcută joacă. La vârsta de 8 ani, a scris primele versuri şi de atunci scrie fără oprire.

 Da sunt două melodii româneşti, dar sunt superbe.

Primele 100 de cuvinte #21 şi #22

Deci după cum probabil aţi obsevat în ultimele luni nu am avut o activitate aşa mare, asta pentru că am avut ceva examene şi cam atât, doar că am fost leneşă. Aşa că vreau să vă spun ce am mai citit eu.

Luna trecută am citit Se numea Sarah, o carte pe care am descoperit-o datorită fetelor de pe Walking on letters, unde mereu aflu de cărţi noi care ajung să le iubesc. Se numea Sarah este o carte superbă, pentru care pregătesc şi o recenzie cât de curând. Până atunci câteva cuvinte din ea... Le-aş scrie în română, dar cartea era împrumutată şi nu o mai am...



Se numea Sarah

Paris, July 1942


THE GIRL WAS THE first to hear the loud pounding on the door. Her room was closest to the entrance of the apartment. At first, dazed with sleep, she thought it was her father, coming up from his hiding place in the cellar. He'd forgotten his keys, and was impatient because nobody had heard his first, timid knock. But then came the voices, strong and brutal in the silence of the night. Nothing to do with her father.
"Police! Open up! Now!"
The pounding took up again, louder. It echoed to the marrow of her bones.

Luna aceasta am ales ceva mai diferit faţă de ceea ce citesc eu în general, şi anume Help for the Haunted. Sper să-mi placă.


Help For The Haunted

Whenever the phone rang late at night, I lay in my narrow bed and listened. My mother picked up on the first ring so as not to wake my sister, if she was home, or me. In hushed tones, she soothed the caller before handing the phone to my father. His voice was stiffer, more formal, as he made plans to meet somewhere or offered directions to our faded and drooping Tudor on a dead-end lane in the tiny town of Dundalk, Maryland. There were times when the person on the other end of the line had called from a

luni, 24 martie 2014

Procrastination


Hei. So n-am mai scris un post de foarte, foarte multă vreme şi sincer nu am nicio scuză. Da, aş putea spune că am avut examene, simulări, teste, dar în realitate dacă aş fi avut starea necesară sau n-aş fi făcut în permanenţă lucruri fără rost aş fi avut foarte mult timp să mă ocup de blog. Oricum am revenit şi am zis să abordez un subiect actual.

Procratination sau amânarea inevitabilului cum ar fi varianta românească, este obiceiul de te ocupa de lucrurile mai puţin urgente, de a face lucruri mai plăcute sau care să-ţi umplă timpul liber degeaba şi ajungând cu să faci proiectele la data limită, în loc să faci ceea ce trebuie când trebuie.

Acesta este un obicei de-al meu de foarte foarte multă vreme, dar ceva ce fac mult mai des în ultima vreme. Obişnuiam să fiu mult mai organizată la început, să am zile în care să scriu, zile în care să învăţ şi să mă ocup de proiect şi tot aşa, dar acum toate sunt amestecate şi mă trezesc că amân un lucru -cum ar fi postatul pe blog pentru că-mi găsesc scuze precum: "e târziu." "o să scriu mâine că n-are nimic"- şi ajung ori să nu-l mai fac ori să-l fac prost.

Cu toate acestea, problema nu este că ajungi în situaţia asta odată sau de două ori pe an sau mai rar, problema este atunci când ajungi să faci asta zilnic. Astfel viaţa nu mai are tocmai o ordine şi ajungi să dai peste cap şi viaţa altor persoane nu doar a ta, deoarece trăim într-o comunitate şi vrem sau nu ajungem să ne influenţăm unii pe alţii.
Ajungem în punctul în care tragem de timp atât de tare încât nu mai contează ce se întâmplă, rămânem indiferenţi faţă de lucrurile ce ne înconjoară. Chiar râdeam zilele acestea cu nişte colegi şi avem o "zicală" pe care o tot repetam: "Cu BAC fără BAC, seminţele acelaşi gust are." Ajungem să credem că fie că facem sau nu un lucru, tot acolo ajungem. În realitate nu poate fi mai diferit. De ce? Fiecare acţiune pe care noi o întreprindem sau nu are consedinţe directe/indirecte asupra vieţii noastre. Probabil mulţi ştiţi exagerarea cu pixul, ce se întâmplă dacă îţi pierzi pixul. (Pentru cei care nu ştiţi la ce mă refer click aici.) Păi cam aşa e şi ciclul vieţii. Ceea ce faci astăzi poate să influenţeze cine vei fi peste 20-30 de ani.
Am ajuns să admir foarte mult acele persoane care reuşesc să se ţină de un plan, eu am încercat să fac mai multe, dar nu prea mi-au reuşit. Multe persoane mă văd ca fiind strictă şi că duc lucrurile mereu la capăt, dar în realitate trebuie să mucesc foarte mult ca să pot termina ce îmi propun pentru că există multe distracţii.

Voi vă găsiţi în situaţii în care pur şi simplu nu aveţi chef să faceţi ceva sau amânaţi până în ultimul moment?

miercuri, 19 februarie 2014

Original vs. Cover

Cred că majoritatea persoanelor sunt deja familiarizate cu termenul de "cover" pe care am putea spune că limba noastră deja l-a împrumutat. 
O versiune cover a unei melodii este o interpretare a unui cântec înregistrat anterior, realizată de altcineva decât artistul care a cântat-o pentru prima oară. 
În trecut versiunea cover a unui cântec era des asociată cu o versiune lansată pentru a concura cu o melodie deja apărută. De asemenea, noţiunea de versiune originală a unei melodii, ar fi fost puţin ciudată dacă am fi pus-o în contextul secolului 20, întrucât show-urile muzicale erau văzute ca un eveniment live. Astăzi ambii termeni şi-au schimbat destul de mult semnificaţiile şi sunt utilizaţi tot mai des.

Lumea muzicală nu mai este creată dintr-o majoritate de melodii originale, ci din contră apar tot mai multe versiuni cover ale unor piese mai mult sau mai puţin faimoase. Există chiar formaţii "tribut" care nu doar reproduc melodiile unei trupe, ci adoptă şi stilul lor vestimentar, mişcarea scenică etc. Şi tocmai pentru că aceste versiuni cover sunt tot mai dese ajungi să te întrebi dacă nu cumva sunt unele mai bune decât originalul.
Ce avantaje există atunci când un artist intrepretează varianta originală? Este destul de clar. Melodiile sunt scrise pentru ei, ceea ce duce la o gamă destul de largă de avantaje. Artiştii au melodii specifice timbrului lor vocal, melodii potrivite ambitusului şi care îi pun în valoarea. Rar vezi un cântăreţ care are melodii ce îi accentuează defectele sau denotă lipsuri. (Totuşi există.) 
În momentul în care alegi să faci un cover trebuie să ai grijă de melodie alegi, nu poţi să faci cover după orice melodie şi să speri că va ieşi bine. În primul rând trebuie să ai voce, nu cred că cei care fac cover în general dispun de studio-urile profesioniste în care unii artişti îşi modelează vocea astfel încât să nu pară că ei sunt total pe lângă şi nu ar putea niciodată cânta live. Sau dacă este vorba de un cover instrumental să ai ceva talent şi multă experienţă. Apoi e nevoie să alegi o melodie potrivită vocii tale. 
Oricum ar fi, să înregistrezi un cover e mult mai greu fie că ai sau nu partitura originală. De aceea cover-urile care sunt foarte bune sunt în general superioare melodiei originale. Plus că un cover nu trebuie să respecte mereu varianta originală, spre exemplu poţi face versiuni instrumentale, sunt destul de mulţi artişti pe youtube care fac astfel de cover-uri şi au deveni destul de cunoscuţi.

Personal apreciez ambele variante şi nu contează foarte mult dacă e original sau cover, ci contează să fie interpretată bine şi cel mai important să sune bine.
Şi dacă tot am abordat subiectul, mai jos am lăsat câteva din cover-urile mele favorite şi piesele origianle.

duminică, 9 februarie 2014

Overthinking

*Ştiu că am scris titlul în engleză, dar sună mult mai bine decât în română.*
Cred că termenul vă este cunoscut şi rar întâlnesc pe cineva care să nu ajungă într-un moment în care să stea şi să se gândească la ceva şi în mintea lui să nu exagereze o situaţie. M-am gândit să abordez situaţia tocmai pentru că începe şcoala şi eu în general în seriele când vin de la şcoală sau înainte să înceapă şcoala cu câteva zile înainte încep să creez scenarii tot mai exagerate.
Dese ori mă aşez seara în pat şi încep să mă gândesc la ceva. Nu se întâmplă în timpul zilei, căci mereu am ceva la care să mă gândesc, sunt mereu ocupată şi am lucruri de făcut, persoane cu care să stau, dar când ajung acasă în liniştea camerei mere încep toate gândurile. Seara parcă toate gândurile mă năvălesc.Uneori conştiinţa mea devine foarte zgomotoasă şi începe să creeze tot felul de situaţii şi ajung că de la faptul că n-am făcut un lucru minuscul (n-am scris ceva, n-am citit ceva), să mă gândesc că o să se întâmple cine ştie ce nenorocire.
Mai exact ajung să analizez unele lucruri mult prea mult, iar această acţiune este oarecum foarte întâlnită în rândul persoanelor de vârstă cuprinsă între 16-50 de ani (media este între 20-35), deşi sunt cazuri în care se întâlneşte şi în extreme. Faptul că analizăm prea mult o situaţie provine din faptul că noi nu suntem în controlul situaţiei, din cauza lipsei de control. Persoanele aflate în această situaţie sunt predispuse la tristeţe, depresii şi în extremă chiar violenţă. 
Dacă ajungem în situaţia în care să analizăm prea mult un subiect, trebuie să căutăm o modalitate să ne oprim. Cea mai bună soluţie este să-ţi găseşti o ocupaţie: dacă e seara târziu cel mai bine e să te gândeşti la ceva plăcut, în alte situaţii trebuie doar să cauţi o ocupaţie: un nou proiect, să te gândeşti asupra întregii situaţii şi să realizezi că nu depinde de tine şi nu e vina ta, să realizezi că perfecţiunea nu este ceva tangibil.
Voi v-aţi găsit vreodată în această situaţie? Dacă da cum treceţi peste ea?

miercuri, 5 februarie 2014

Recenzie (66): Te aştept de J. Lynn




Gen: Romance, New Adult, Dramă
Data Publicării: 5 Februarie 2014
Pagini: 384
Autor: J. Lynn
Publicată de: Editura Epica
Recenzie: Ştefana Alexandra

Uneori în viaţă merită să aştepţi până şi pentru cele mai nesimnificative lucruri, pentru că ele sunt cele care îţi aduc fericirea zi cu zi. Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă dincolo de barierele pe care ni le impunem singuri, dar ştim că este ceva. Modul în care alegem să ne trăim viaţa ne defineşte, iar trecutul nu ne reprezintă mereu, uneori este atât de diferit încât îl ascundem cât mai departe de ochii celorlalţi.
Avery Morgansten a plecat cât mai departe de părinţii ei, la o facultate unde nimeni nu avea să ştie cine este sau ce trecut ascunde. Tot ce vrea este să treacă prin facultate fără să atragă atenţia asupra ei, poate să-şi facă şi prieteni. Decisă să-şi lase trecutul în spate şi să se concentreze pe viitor, planul ei perfect de viitor este ameninţat atunci când îl întâlneşte pe Cameron Hamilton. Cameron, Cam, este tot ce şi-ar putea dori o fată: înalt, cu ochi mari, albaştrii şi incredibil de sexy. Este tot ce şi-ar putea dori o fată... mai puţin Avery, întrucât fizicul lui Cam practic ţipă după atenţie, iar atenţie este ultimul lucru pe care ea îl doreşte.
Prinsă între Cam şi ameninţarea constantă a trecutului său, Avery este într-o continuă fugă.
Te aştept este o poveste de dragoste dintre două suflete rănite. Fiecare dintre ei are un secret de ascuns, un trecut nu tocmai roz, iar destinul îi pune faţă în faţă pentru a le arăta că viaţa trebuie trăită indiferent de ce s-a întâmplat în trecut.
Tot romanul este scris din perspectiva lui Avery, de asta unele situaţii nu sunt tratate cu la fel de multă importanţă. Ea nu realizează tot ce se întâmplă în jurul ei şi întregistrează greşit unele reacţii, probabil din cauza traumelor prin care a trecut.
Avery este personajul cel mai rănit din toată cartea, ea încearcă să se apere ţinându-i pe ceilalţi la distanţă, lucru care nu-i face bine. Comportamentul său nu este unul demn de urmat, ea se ascunde sub carapacea sa şi reacţiile ei sunt frunstrante chiar. Pe parcursul cărţii am avut mai multe momente în care voiam să merg acolo şi să mă iau de ea. Pe de altă parte este Cam, care e un dulce, care aşteaptă ca ea să-şi deschidă sufletul pentru el şi care evident este cel mai rănit în proces... Pe lângă cele două personaje principale mai sunt şi altele care fac atmosfera mai puţin stresantă şi care înveselesc lucrurile. Prietenii lui Cam: Oliver şi Jase sunt genul de băieţi care se dau la toate fetele şi le schimbă permanent, dar sunt amuzanţi şi chiar dacă nu apar foarte mult în carte se vede că ţin la el. Brittany şi Jacob sunt prietenii lui Avery, ei o susţin mereu şi au câte un cuvânt să o înveselească. Oricum cel mai mult mi-a plăcut de familia lui Cam, el care genul acela de părinţi care orice copil ar vrea să-i aibă. Familia Hamilton este una unită, amuzantă şi pe care ştii că te poţi baza.
Te aştept este unul din romanele de dragoste care merită să le citeşti atunci când te simţi singur şi eşti deprimat pentru că îţi ridică moraul. Nu este o carte extraordinară, este scrisă bine şi sunt unele pasaje de care te îndrăgosteşti, dar nu are acel ceva special care o să te facă să îţi aduci aminte şi peste mulţi, mulţi ani cine erau Avery şi Cam. Cu toate acestea, un roman ca acesta trebuie citit pentru că există unele lucruri care rămân. Romanul îţi aminteşte că pentru unele lucruri e bine să lupţi, că pentru unele lucruri e bine să aştepţi.



marți, 4 februarie 2014

Aceeaşi poveste, altă perspectivă


În ultima perioadă observ că apar din ce în ce mai multe cărţi. Sunt publicate romane peste romane şi unele nici nu merită să fie numite aşa, dar nu asta e important acum. Pe lângă faptul că se publică foarte multe cărţi, uneori nu se ţine cont de ceea ce se publică. Înţeleg că o carte a avut un succes imens şi că multora le-a plăcut, dar nu înţeleg ce rost ar avea să publici aceeaşi poveste doar că spusă de altcineva.

Majoritatea romanelor de astăzi sunt scrise la persoana I şi este adevărat că  cititorii ar vrea să ştie şi ce cred celelalte personaje principale, dar tocmai acesta este farmecul când vine vorba de romanele de genul acesta, că nu ştii ce e în mintea celorlalţi.  Şi iată că aşa a apărut această "modă": să scrii acelaşi roman, aceeaşi poveste din două perspective, în general perspectiva lui şi a ei. Adică înţeleg că sunt mai multe perspective asupra poveştii, dar chiar nu văd rostul să scrii două cărţi care spune acelaşi lucru!
Pur şi simplu nu există un scop în a scrie o carte şi a copia în medie 90% din cartea ta anterioară. Şii unde e imaginaţia în toată treaba asta? Când scrii o carte o faci pentru că ai ceva total original şi eventual ăă nou? Dar nu am început să scriem o carte şiii dacă tot am avut aşa de mult succes de ce să nu o rescriem din perspectiva altcuiva şi să-i dăm un nou nume? Şi aşa se fac mulţi bani pentru că majoritatea persoanelor care au citit prima carte o să o cumpere şi pe a doua pentru că o să creadă că e super... 
Şi analizând această a doua carte, ce are ea? Păi pe lângă replicile şi situaţiile copiate din cartea anterioară, are câteva replici noi, sentimente diferite oarecum şi ceva explicaţii... Adică s-ar fi putut scrie doar câteva capitole cu părţile mai interesante unde da ar cam trebui să vezi şi o reacţie de la alte personaj, nu trebuie să scrii o nouă carte pentru asta.
Există şi excepţii în care a doua carte e mult mai bună decât prima pentru că personajul narator e mai interesant sau pur şi simplu e mai bine scrisă cartea, dar asta se întâmplă rar. 
Am citit şi eu cărţi de genul acesta, dar am fost dezamăgită în general de ele, nu de toate. Nu spun că ar trebui să se renunţe complet la ele, ci conceptul ar trebui îmbunătăţit. Dacă tot vrei să scrii şi din perspectiva altui personaj, de ce să nu faci o continuare sau să faci o mini-nuvelă? Oricum ar trebui găsită o soluţie.

Voi aţi citit astfel de cărţi? Dacă da ce părere aveţi: ar trebui sau nu să se facă ceva în privinţa lor? Şi care le vedeţi voi a fi mai bune: originalele sau cele rescrise?
Şi vă las mai jos câteva cărţi care sunt scrise din mai multe perspective şi din care au am citit măcar una - în general prima variantă. Acestea sunt doar câteva şi în general mi-au plăcut măcar puţin, dar sunt exemple şi de cărţi care au a doua variantă şi mi-a plăcut doar una din ele.

luni, 3 februarie 2014

Recenzie (65): Mare Tranquillitatis de Katja Millay




Gen: Romance, YA, Dramă
Data Publicării: 5 Septembrie 2012
Pagini: 461
Autor: Katja Millay
Publicată de: Editura Epica
Recenzie: Ştefana Alexandra

Trăiesc într-o lume lipsită de magie sau de miracole. Un loc unde nu există clarvăzători sau metamorfi, nici îngeri, nici băieţi cu puteri supraomeneşti care să te salveze. Un loc unde oamenii mor, şi muzica se dezintegrează, şi viaţa e naşpa. Greutatea realităţii mă apasă atât de tare de pământ, încât uneori mă mir cum de-mi pot ridica picioarele ca să merg.

Aspectul fizic poate spune multe lucruri despre o persoană, dar în acelaşi timp te poate induce în eroare. Ne ascundem în spatele unei măşti pentru a nu-i lăsa pe ceilalţi să îşi lase amprenta asupra noastră. Fugim de toţi şi ne refugiem în cel mai asuns colţ al minţii noastre cu tot ce avem: amintiri, temeri, vise, speranţe... Cunoaştem noi persoane în fiecare zi, dar nu toate rămân în viaţa noastră, nu toată lumea are ceva de oferit după care sufletul nostru tânjeşte cu ardoare. Când măştile încep să cadă trecutul poate fi ceva mai mult decât o altă pagină într-un jurnal...
Nastya Kashnikov şi-a pierdut visele, viaţa şi încearcă să treacă prin liceu fără ca cineva să-i afle trecutul. Dar amintirile nu încetează să revină, iar singura ei dorinţă este să îl facă pe cel care i-a distrus iuluziile să regrete ziua în care i-a trecut prin faţa ochilor. Plaurile ei încep să fie ameninţate când Josh Bennett devine ceva mai mult decât un ghimpe în coastă. Nimeni din liceul Mill Creek nu vrea să se apropie de Josh Bennett, iar motivul nu este deloc ceva nou: toţi cei pe care i-a iubit au sfârşit morţi. Aşa că atunci când doi magneţi pentru probleme se întâlnesc sigur se întâmplă ceva.
Mare Tranquillitatis este un roman scris de Katja Millay. Atât Josh, cât şi Nastya sunt naratorii cărţi, astfel cele două perspective se împletesc, formând o poveste care lasă amprente asupra oricărui suflet ce o citeşte. Romanul nu este doar o carte scrisă frumos, doar pentru aspect, este o poveste impresionantă despre cum să faci faţă unei tragedii.
Cele două personaje principale trec prin foarte multe. Există un continuu zbucium în sufletele lor, iar minţile le sunt cuprinse de gânduri zgomotoase ce-i ţin treji noaptea. Nastya şi osh sunt copleşiţi de toate amintirile şi trecutul lor, iar toate sentimenlele pe care ei le au afectează şi cititorul în mod indirect. Când citeşti o carte ca aceeasta te trezeşti râzând sau plângând din cauza multitudinii de sentimente care te lovesc din toate părţile.
Katja Millay a creat o poveste emoţionantă, dar şi o lecţie despre viaţă şi consecinţele acţiunilor noastre. Mare Tranquillitatis este un roman care îţi schimbă câteva idei despre viaţă. Personajele pe lângă faptul că îşi invadează viaţa unul altuia, îţi invadează propria viaţă.
Mi-a plăcut foarte mult modul în care erau introduse amintirile personajelor şi cum viaţa lor de zi cu zi nu era dată pe repede-înainte, ci s-a punctat foarte bine fiecare element. Toate personajele care apar au un scop şi o poveste.
Romanul nu este o lectură de weekend sau o carte pe care o poţi uita uşor, unele pasaje vor fi mereu printre amintiri. Mare Tranquillitatis poate fi numită o carte ce merită să fie citită, o carte, care pe lângă faptul că e foarte bine scrisă, are ceva de împărtăşit.


vineri, 31 ianuarie 2014

Primele 100 de cuvinte #20

Luna aceasta citesc şi altceva pe lângă cărţile mele obişnuite. Codul lui Da Vinci este o carte pe care voiam să o citesc de ceva vreme, dar nu simţeam că mi se potriveşte. Totuşi pare interesantă până acum. După ce o termin o să spun.


Prolog
Muzeul Luvru, Paris
22.46

Renumitul custode Jacques Sauniere se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tablou pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită şi apoi bărînul de şaptezecişi şase de ani trase de ea pînă ce o desprinse de pe peete şi se prăbuşi cu pînza la piept.
După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere şi blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarmă începu să ţiuie.
Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercînd să-şi recapete suflul şi să decidă ce are 

Melodia lunii #32: Coldplay - Atlas

Luna aceasta am ales o melodie pe care cel mai probabil mulţi dintre voi o ştiţi. Mie mi-a plăcut enorm piesa când a apărut şi deşi nu o mai ascult la fel de des, încă face parte din playlist-ul meu. Melodia este pe coloana sonoră a filmului Hunger Games: Catching Fire.

Coldplay este o formație de rock alternativ și piano-rock din Londra, Regatul Unit, printre cele mai cunoscute formații din lume. Formația este compusă din Chris Martin, Jon Buckland, Guy Berryman și Will Champion. Coldplay este una dintre cele mai de succes trupe ale noului mileniu, vânzând peste 50 de milioane de albume. Trupa este, de asemenea, cunoscută pentru single-urile de succes "Speed of Sound", "Clocks" și "Viva la Vida".
Stilul muzical al celor de la Coldplay a fost definit ca și rock alternativ și piano-rock, fiind comparat cu Radiohead și Oasis. Muzica trupei a fost numită "meditativă"; ea "reiese din sentimentele lor", iar front-man-ul Martin "își examinează fără sfârșit simțurile". Versurile lui Martin au fost numite feministe, similare cu cele ale lui Andrew Montgomery din Geneva. Ritmul primului album al trupei, Parachutes, a fost definit ca și pop melodic cu "riffuri deformate de chitară și percuție schimbătoare".
wikipidia.org




Trailer: Sub aceeaşi stea

Probabil majoritatea deja ştiţi că se face film după cartea lui John Green, Sub aceeaşi stea. Filmul îi are pe Shailene Woodley în rolul lui Hazel Grace Lancaster şi pe Ansel Elgort, ca Augustus Waters. Shailene joacă şi în Divergent în rolul lui Tris. Cele câteva secvenţe care au apărut în trailer surprind chiar esenţa cărţii şi momentele cele mai imporante. Sunt sigură că va fi un film la fel de emoţionant precum este şi cartea.
Mai jos vă las descrierea cărţii şi trailer-ul filmului.
De asemenea puteţi să citiţi recenzia mea aici.
Eu una abia aştept să văd filmul. Voi?



Fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria?
Îşi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viaţa mea? Ce vreau să las în urmă?
Deşi un medicament miraculos i-a prelungit viaţa, Hazel Grace Lancaster, în vârstă de 16 ani, are impresia că de când se ştie a fost „în fază terminală".
Însă atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisă.
Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti.



luni, 27 ianuarie 2014

Recenzie (64): Sub aceeaşi stea de John Green




Gen: Romance, YA, Dramă
Data Publicării: 2013
Pagini: 306
Autor: John Green
Publicată de: Editura Trei
Recenzie: Ştefana Alexandra

Ne naştem singuri şi în final murim singuri, totuşi depinde de cum ne trăim viaţa. E important să trăieşti ceea ce ţi-a fost dat şi să continui să lupţi indiferent de obstacole. Poate viaţa nu este roz, poate sunt atât de multe obstacole încât ai vrea să renunţi, dar mereu să-ţi aminteşti că există o parte bună chiar şi încele mai rele veşti. În final cădem cu toţii în uitare, nu contează cât de multe am făcut sau nu, memoria umană nu va fi niciodată suficientă pentru a ne aminti pe toţi, numele se vor tot şterge, acţiunile la fel.
Hazel Grace Lancaster are cancer pulmonar de când avea 13 ani, asta ar face 3 ani de tratamente continue şi medicamente care doar îi prelungesc viaţa, dar nu o salvează de inevitabil. Pe lângă faptul că trebuie să trăiască permanent cu un tub de oxigen lângă ea, mai există şi acel grup de suport care o calcă pe nervi. Totuşi viaţa se schimbă în cele mai ciudate moduri, iar locurile pe care le ura odată pot deveni altceva. Viaţa fetei se schimbă atunci când îl întâlneşte pe Augustus Waters la întâlnirile grupului.
Hazel şi Augustus nu se plâng, nu se lamentează de cât de nedreaptă e viaţa, ci o ironizează şi fac tot ce e posibil să o trăiască din plin.
Sub aceeaşi stea este o dulce ironie asupra vieţii, plină de replici pline de umor şi amare din partea personajelor, o acţiune care te emoţionează până la lacrimi şi personaje fără precedent. Romanul nu este unul pe care îl poţi citi în orice moment şi clar nu poţi să citeşti orice după ce ai răsfoit paginile sale.
John Green a reuşit să scrie unul din cele mai cutremurătoare romane contemporane care există. Acesta crează personaje de care te ataşezi încetul cu încetul şi care te fac să trăieşti odată cu ele. Hazel este o adolescentă puternică care demonstrează că poţi trăi indiferent de greutăţile pe care le întâlneşti, că poţi fi fericit. Totuşi, John Green nu se limitează la povestea lui Augustus şi a lui Hazel, mai există o poveste ascunsă între rândurile romanului, o durere supremă.
Romanul nu este o lectură care trece pe lângă tine fără să te afecteze. Îţi schimbă perspectiva supra unor concepte precum viaţă, moarte, fericire şi chiar iubire. Deşi povestea de dragoste nu este subietul central al cărţii, totuşi chimia dintre cele două persoanje este sesizabilă, chiar palpapilă.
Fără suferinţă, cum am putea şti ce este durerea?” Acestea sunt cuvintele scrise pe coperta de la varianta românească a cărţii şi un citat memorabil din cartea lui John Green. Aş putea spune că acesta este motto-ul întregii cărţi, întregii vieţi pe care o duce Hazel.
Sub aceeaşi stea este un roman care te lasă fără cuvinte sau drept la replică. Acesta este unul din acele romane care merită eticheta „must-read” pe care criticii de astăzi îl acordă uneori prea uşor şi nu cărţilor care chiar merită.
Totul este fragil şi trecător, dragă cititorule, dar, cu acet leagăn, copii vor cunoaşte suişurile şi coborâşurile vieţii omeneşti cu blândeţe şi în siguranţă, şi de asemenea, s-ar putea să înveţe şi cea mai importantă lecţie din lume: nu contează cât de tare îţi iei avânt, nu contează cât de sus ajungi, tot nu poţi să mergi până la capăt.


sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Prima impresie: White Collar


În acest moment nu este chiar prima impresie, am văzut deja patru sezoane şi sunt la sezonul cinci, dar părerea mea despre acest serial nu s-a schimbat foarte tare faţă de cum era la început.
White Collar îl are ca personaj principal pe Neal Caffrey, un fost deţinut care îşi petrece majoritatea timpului ajutându-i pe cei de la FBI, iar restul timpului păcălindu-i. După ce şi-a petrecut mult timp la închisoare este eliberat pentru a lucra cu cei de la FBI, evident el nu a vrut să-i ajute din marea lui dragoste pentru dreptate, ci pentru a reuşi să-şi desfăşoare propria investigaţie. Iubita lui Kate l-a părăsit când el încă mai era în închisoare aşa că Neal evadează pentru a o găsi şi a-i cere o explicaţie, dar ea de mult plecată. Astfel ajunge să lucreze alături de Peter, agentul care l-a adus în faţa justiţiei.
Serialul în urmăreşte pe Neal rezolvând cazuri datorită abilităţilor sale de tâlhar şi priceperii lui în domeniul artei. Alături de Peter şi echipa sa, el reuşeşte să rezolve majoritatea cazurilor. 
White Collar e clar un serial poliţist, dar are un plot foarte interesat pe lângă cazurile de zi cu zi pe care le rezolvă Neal şi Peter. Fiecare nou sezon aduce o nouă poveste, o nou infracţiune care trebuie rezolvată. Neal este foarte şarmant, bărbatul care cucereşte pe toată lumea cu un zămbet şi un gest drăguţ. De-a lungul serialului are mai multe prietene şi eu zic că nu e din cauza lipsei de ataşament. Neal pune foarte mult într-o relaţie cu o persoană, fie ea doar prieten. Pe de cealaltă parte este Peter care nu e un tip care se ataşează uşor, totuşi între el şi Neal se formează un fel de legătură. Îmi plac foarte mult aceste două personaje, deşi sunt diferite, totuşi au ceva în comun.
Serialul aduce foarte mult cu The Mentalist, deşi situaţia dintre Neal şi Patrick este total diferită, unul e un infractor, iar celălalt e un tată îndurerat. Totuşi modul în care acţionează seamănă destul de mult. Aşa că cei care vă uitaţi la The Mentalist, sunt sigură că o să vă placă şi White Collar. Alte seriale în genul acesta mai sunt Person of Interest, Castle, Beauty and the Beast.



duminică, 12 ianuarie 2014

Review (63): The Souls of Rain (Heavens Trilogy #1) by Diana Nixon



Genre: Yound Adult, Romance, Fantasy
Publishing date: December 23rd 2013
Pages: 242
Author: Diana Nixon
Published by: Createspace
Review: Ştefana Alexandra
Add on: Goodreads
I have recieved and ARC for my honest review.


We have always known that there are entities above our power of to understand. As a child and maybe even later we all thought that there is something that is protecting us and named it “guardian angel”. But what if there is more to this unknown world? What if your guardian angel is your best friend, the lady from the market or your neighbour? There are secrets guarded better than anything in the universe. However there may be a slip, even the best of bests can make mistakes and it’s seems that the heavens are no exception.
Claire’s existence has always been great. Being one of the best guardian angels has its perks and she knows it and knows how to use it in her favour. But one the she receives a mission that puts her in a new place. There are no more children to look after, but a man with a destroyed soul.
Alan Rosenford has spent his last years crashing cars, drinking and going to every single party in town. His soul was so damaged that you could hardly think that he was only twenty-five. But there is something different about him, not only his comportment problems.
Claire will have to go through hell to keep this boy out of his usual problems and she will have some help: Nolan, a fallen angel, a guy she wasn’t even supposed to speak with.
The Souls of Rain is the first book in the Heavens Trilogy, written by Diana Nixon. As I was expecting I really enjoyed the book as I usually do with every think that was written by Diana. The first book of the Heavens Trilogy takes you into a world that could easily fit into ours. There are angels and demons, heaven and hell, and the war between them. But there is something more: a hand full of details that makes the book great. When I read a book I don’t do it just for the action, I like the details that make a novel successful. While reading The Souls of Rain I there were things that I couldn’t place, things that didn’t fit in the picture, because I didn’t have the details. I had my guesses, but you can never be sure of them so when I finally got to the part where you put the pieces tougher I was thrilled. That’s what I like about books: the mystery.
As always Diana succeeded to create a world where you can lose yourself in.
The characters felt real and they got under my skin, especially Nolan. Diana Nixon is one of the first authors that create not only amazing main characters, but also secondary. Nolan is that best friend that is charming, funny, the guy you want to take home with you after you meet him. I just loved him. And I have a guess, a really strong one, that he is the key to solve the mystery that is surrounding the heavens.
The book is written from Claire’s perspective, except from the prologue and epilogue that are at the third person. The prologue and epilogue are written in a manner that makes you want to read the book and the next one. There is where all the secrets begin.
The end of the book is heartbreaking; it just destroys you from inside. I was expecting something big to happen, but not like that. I felt sorry for all of them, but mostly I felt sorry for me that I have to wait a long time before the next book is released.
One thing that I was dying to know, was why was named like this? When I find out about the name, the connections I was like: “Ok, I was not expecting this.” I always knew that there was some kind of bound, but to actually have the certainty is totally different.
Now, when everyone writes about vampires, werewolves and angels, Diana has succeeded to create a new interesting and original book that not only has a great plot, but also is written better and many awarded books. The novel is not only about the action, or about the character no, it has everything that you could ask from a book.
With strong characters and a story that will take you to a walk around the universe, the novel will let you with the desire to know more, to read more. The Souls of the Rain is for sure one of the best books that approaches angels that you can read.

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Facebook Themes